large

De când mă țin minte am fost frământată de gândul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreață și gingașă în persoana mamei mele, așa că pot spune că m-am născut în dragoste și am fost însoțită de dragoste.

A nu mai fi iubită pentru mine înseamna a nu mai exista. În copilărie, când făceam vreo răutate, mama mă împingea un pic cu mâna și imi spunea *du-te de la mine, nu te mai iubesc!*. Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil. Atunci începea să-mi tremure buza și rămâneam blocată în fața mamei, cu mâinile în jos, cu pumnii strânși, până când imi făcea semn să vin și mă lua în brațe. Atunci izbucneam în plâns. Și plângea și ea. Simțeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat și mă întorceam la viață prin mărturisirea iubirii ei.

Dragostea pe care o revarsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevarata lui lumina. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător în duh, trebuie să știe că aceasta înseamnă să iubești.

Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, în propriul trup, în propria răsuflare, încât cel iubit dintr-odată ți se descoperă, în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.

Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. Aceasta este starea din care Apostolul Pavel a putut să zică: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine!

Nu mai trăiesc eu ci Iubirea în mine!