pexels-photo-1042438.jpeg

Când eram copii, nu mai aveam răbdare să ne facem mari, să trăim, să facem și să împlinim tot ce ne trecea prin căpșoare, prin inimi și suflet …. și tot timpul ne veneau idei, multe , continuu, timpul nu ne era de ajuns pentru câte simțeam că vrem să creăm.

Când am crescut un pic, cât să vedem lumea din jur și am intrat în lumea celor mari, ne-am trezit visând să-i ajutăm, să fim puternici pentru ei, să-i salvăm cumva, căci îi vedeam triști, plini de griji, confuzi și furioși. Câtă dreptate aveam …

Am crezut că tot ce ne lipsește este că nu suntem mari … Și atunci ne-am hotărât cu orice preț să ne facem mari. Atunci ne-am spus: vreau să fiu mai repede mare să pot să fac toate acestea …

Și ne-am făcut, fără să știm cum și când „Mari”.

Acum, suntem mari, ne închipuim că am putea învârti lumea cu doar un deget, avem resurse de tot felul și încă le mai acumulăm, dar, … nu mai știm de ce, ce să facem cu noi și cu ele?

SENSUL, râul de bucurie, entuziasm și creativitate a secat, nu mai știm unde este … ne trezim doar  spunând cu nostalgie:  Ce frumoasă era lumea când eram copii, ce bine ar fi să mai pot fi copil, ce timpuri, ce magie …ce n-aș da să mă mai pot întoarce …

Mulțumesc vouă, copii eterni

Cu dragoste,

Alice❤️