Căutare

Alice

Dă un sens vieții tale!

Categorie

Eu sunt aici! Tu?

De la a face la a fi și Iubirea de necunoscut

 

awesome_pictures_77

Sunt momente în viață când nimic nu pare o mai mare realizare sau o acțiune mai provocatoare decât aceea de a te opri. Din tot, în loc, în timp …

Toți am trecut prin astfel de momente și dacă nu ni le amintim nu este pentru că nu au fost, ci pentru ca am fugit de ele și am ales să le uităm.

Dacă reușești să îi spui cunoscutului să te lase puțin, să nu-ți mai spună că este important, necesar, urgent chiar obligatoriu sa faci ceva și să îl lași în urma ta, te vei găsi pe tine, pur și simplu într-un alt spațiu …

Cumva, acum ești în necunoscut, nu ști ce este încă, ce va urma, dar cea mai frumoasă și măreață descoperire este că ești și nu oricum, ești bine. Privești în jur, descoperi, te miști, vorbești, zâmbești, interacționezi cu oamenii, cu tot ce-ți este în jur. Realizezi cu surprindere că necunoscutul nu te anulează, ci te extinde, te relevă mai clar și adevărat.

Începi să zâmbești înlăuntrul tău …  cât de mare și-a fost frica și fuga  de el, de Necunoscut.

Vrei să știi cine ești? Fii! Află! Aruncă-te în necunoscut căci în Necunoscut ești obligat să fii!

Cu dragoste,

Alice❤️

Articol reprezentativ

Articol reprezentativ

În sufletul unui copil vorbește Dumnezeu

pexels-photo-1042438.jpeg

Când eram copii, nu mai aveam răbdare să ne facem mari, să trăim, să facem și să împlinim tot ce ne trecea prin căpșoare, prin inimi și suflet …. și tot timpul ne veneau idei, multe , continuu, timpul nu ne era de ajuns pentru câte simțeam că vrem să creăm.

Când am crescut un pic, cât să vedem lumea din jur și am intrat în lumea celor mari, ne-am trezit visând să-i ajutăm, să fim puternici pentru ei, să-i salvăm cumva, căci îi vedeam triști, plini de griji, confuzi și furioși. Câtă dreptate aveam …

Am crezut că tot ce ne lipsește este că nu suntem mari … Și atunci ne-am hotărât cu orice preț să ne facem mari. Atunci ne-am spus: vreau să fiu mai repede mare să pot să fac toate acestea …

Și ne-am făcut, fără să știm cum și când „Mari”.

Acum, suntem mari, ne închipuim că am putea învârti lumea cu doar un deget, avem resurse de tot felul și încă le mai acumulăm, dar, … nu mai știm de ce, ce să facem cu noi și cu ele?

SENSUL, râul de bucurie, entuziasm și creativitate a secat, nu mai știm unde este … ne trezim doar  spunând cu nostalgie:  Ce frumoasă era lumea când eram copii, ce bine ar fi să mai pot fi copil, ce timpuri, ce magie …ce n-aș da să mă mai pot întoarce …

Mulțumesc vouă, copii eterni

Cu dragoste,

Alice❤️

 

Articol reprezentativ

De mână cu Dumnezeu

shutterstock_28

Într-o seară, un tânăr, se apropie de Maestru, şi-l întrebă:

Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu?

Maestrul, surâzând îi spuse: într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem, şi l-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu pedalând.

După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa schimbăm locurile. Am fost de acord, şi din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi.

Dumnezeu dădea vieţii mele fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat când am inversat locurile?

Când conduceam eu, cunoşteam pe de rost strada, curbele, suişurile, coborâşurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte.

Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, el îmi zicea: pedalează! Pedalează!

Când deveneam îngrijorat, îl întrebam: Doamne, unde mă duci? Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea.

Deodată, nu ştiu cum, am început să mă încred. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură, şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi dintr-o dată, mă linişteam.

M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis: Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele. Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum, şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.

La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar el cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să încline bicicleta când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşate. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum.

Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice: Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

 

Mulțumesc drag cititor 🙂

Alice

Ce se întâmplă când femeile încep să spună nu?

 

 

 

model-face-beautiful-black-and-white-407035.jpeg

Atunci când femeile spun NU vocii autoritare lăuntrice care zice: „are dreptate, regresezi, trebuie să faci ceva, nu poți să nu faci nimic, nu poți lăsa lucrurile așa, se vor distruge … etc”, ele trăiesc simultan o serie de emoții complexe. Un fel de gol imens în interior, un fel de regret, de dezamăgire în a nu urma drumul cunoscut, bătătorit, către reușită. O teamă de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, de a le distruge imaginea pe care o au despre ele, dar în același timp o senzație de putere adusă de acest „nu”, de bucuria de a-și asculta vocea autentică, de a reduce la tăcere „tiranul” interior.

Îmi amintesc momentele când am simțit în interiorul meu să spun nu, să nu mai accept un job sau o relație care nu mă mai împlineau, în care nu mă mai vedeam pe mine ci doar cealaltă parte. Este ca și cum te dăruiești atât de mult încât te pierzi pe tine complet, iar întoarcerea sporadică din ce în ce mai puțin la tine te sperie, este momentul de adevăr, pe care nu vrei să-l vezi …momentul în care realizezi că tu de fapt nu mai exiști.

Ruperea atunci este și mai grea, căci a renunța pare echivalentul pierderii a tot, este ca o moarte a unei întregi și singure realități. Sentimentul de pierdere este profund, însă momentul aduce cu sine și o mare eliberare și bucurie, bucuria urmării propriei căi, a propriei chemări,

Este un moment puternic de alchimie interioară, iar atunci când o femeie încetează să mai facă este momentul să învețe să fie, iar acest lucru nu este un lux, ci o disciplină. Disciplina de a-și asculta vocea interioară, de a rezista agresiunii celorlalte voci care îi vor spune în continuare ce trebuie să facă, iar apoi sacrificarea a tot ceea ce nu-i aduce în profunzime mulțumire, pierzând astfel și beneficiile iluzorii dar, care de multe ori i-au fost singura hrană.

Continuă lectura „Ce se întâmplă când femeile încep să spună nu?”

Cufărul unei femei

Pașii căutării de sine m-au dus deunăzi într-un loc ce mă chema de ceva vreme. Era un sentiment de incompletitudine ce mă urmărea, mă chinuia și în același timp parcă îmi pregătea ceva. Așteptam în fiecare zi să aud chemarea unei cărări îndepărtate, ce-mi trimitea dorul regăsirii. Urmându-mi inima, am luat-o ușor, ușor, iar pașii m-au dus într-un colțișor, unde am descoperit un cufăr prăfuit aflat în tăcere. L-am privit cu uimire, curioasă și timidă, iar apoi, am îndrăznit să-l deschid. Odată ce capacul a căzut povestea m-a învăluit și de atunci mă tot poartă … Continuă lectura „Cufărul unei femei”

Stresul nu este în cap; este în sistemul nostru nervos

woman in stress

Ți s-a spus vreodată când erai stresat/ă să te oprești din îngrijorare și să te relaxezi? Că totul e în capul tău? Ar fi frumos dacă ar fi atât de simplu. Dar nu este.

Studiile psihologice arată că memoria de răspuns la stres trăiește în sistemul nervos. Luați, de exemplu, expunerea la un eveniment stresant. Unul în care te-ai simțit neajutorat, fără speranță și fără control. În acest caz, este implicat sistemul nervos autonom (ANS).

Aceasta este partea sistemului nervos responsabil pentru controlul acțiunilor corporale inconștiente precum respirația. Pentru a fi mai specific, este latura simpatică (lupta sau „zbor”, fugă) a sistemului nervos automat care a „lucrat” în timp ce ai fost tensionat/ă. În plus, axa hipotalamo-pituitar-suprarenală a miezului miocardic a început să se activeze, un semnal de la hipotalamus trimite un mesaj hormonal către glanda pituitară, care stimulează glandele suprarenale.

Pentru a activa această luptă sau fugă, hormonii de stres precum cortizolul și adrenalina sunt eliberați din glandele suprarenale. Ele ajuta corpul nostru sa se mobilizeze brusc pentru a părăsi pericolul. Potrivit lui Peter A. Levine, expert în traume în domeniul psihoterapiei, trauma survine atunci când acest proces biologic este copleșitor și o persoană nu este în măsură să elibereze și să proceseze evenimentul stresant. Este posibil să se evite un răspuns traumatic prin descărcarea energiei generate. De exemplu, tremuratul, plânsul și strigătele pot permite individului să proceseze fizic stresul.

Cu toate acestea, dacă răspunsul la stres nu este prelucrat, acesta rămâne în țesuturile corpului. Atunci când apare un eveniment stresant ulterior, care nu prezintă o amenințare gravă, memoria traumatică este rechemată. Se eliberează o cantitate mare de hormoni de stres. Sângele se strecoară la extremități, pupilele se dilată, crește tonusul muscular prezentând tensiune, rata de respirație crește, bătăile inimii devin mai rapide și apare transpirația. Prin urmare, sistemul nervos răspunde ca și cum acest mic incident este amenințător pentru viață.

Acest răspuns biologic este în mod clar dincolo de capacitatea de a controla rațional. Nu vă puteți gândi să ieșiți din el. Stresul cronic conduce la disociere sau imobilitate, o stare de încărcare simpatică și eliberare hormonală, care este dăunătoare pentru sănătate. Nu este posibil să fim în stare primitivă de luptă sau zbor și să gândim rațional și critic.

Levine elaborează: „Întrebarea este: cum pot oamenii să se desprindă de imobilitate? Continuă lectura „Stresul nu este în cap; este în sistemul nostru nervos”

Află, crede, urmează!

egal

A fost cândva un fermier, care mergând prin pădure a găsit un ou. Nu știa cui îi aparține, dar decise să-l ia acasă și l-a pus în cuibul unei găini.

La scurt timp s-a născut din oul respectiv un vultur, ce a fost crescut de găini. Pe măsură ce el creștea, avea instinctul să zboare.

Mai întâlnea și alte păsări asemenea lui și le vedea cum zburau libere deasupra peisajelor superbe, asa că a mers la familia lui și le-a spus că el vrea și poate să zboare.

Gainile au ras:
– Uită-te la tine! Ești o găină. Ai văzut tu pe cineva din familia noastră să zboare? Nu. Pentru că noi nu putem. Așa că liniștește-te cu visele astea prostești. Nu poți zbura. Nu există așa ceva.

Vulturul nu a crezut, așa că a încercat să zboare. A căzut. A mai încercat o dată. A căzut din nou. Apoi a spus:

– Da, au dreptate, nu pot sa zbor.

Într-o zi a văzut o pasăre mare, minunată, ce zbura deasupra lui. Foarte impresionat a întrebat ce este? I s-a răspuns: este un vultur, regele păsărilor. El aparține cerului, noi pământului, noi suntem găini …

Au trecut zile, luni, ani …

Vulturul a trăit și a murit precum o găină, căci astfel fusese învățat.

Oare cum ar fi fost viața sa, dacă ar fi trăit-o fiind cine era cu adevărat?

Fusese născut să-și deschidă larg aripile și să cucerească întinderea vastă a cerului.

Să fie LIBER, acesta era scopul său!

Nu este o întâmplare că citești sau privești acest material. Sufletul tău știe …

Adu în tine această poveste, las-o să-ți șoptească adevărul și nu mai amâna să-l urmezi.

Nu este timp, nu mâine, nu peste o săptămână … Acum!

Cu toată dragostea!

 

Poveste despre ființă, dor și acasă …

painica 1 decembrie

A început decembrie, a început iarna, a început să se trezească un pic sufletul străvechi …

Ni se întâmplă o atingere ușoară a unui spațiu sacru, bătrân, foarte adânc din noi …

Realizez că mă cheamă satul liniștit și profund, tradițiile vii și adevărate, bunica, patos de dăruire și smerenie …

Mă simt atât de acasă în acest decor … aici, unde ziua este mare cât lumina, noaptea este adevărată și adâncă iar omul mulțumește și sfințește naturii primirea.

Aici, când sufletul râde, peste văi iese soarele să-i răspundă, iar când sufletul plânge, cerul toarnă cu găleata; când tinerii își celebrează unirea, miroase a cozonac în toate cocătoarele din sat iar când vreun suflet se decide să-și încheie călătoria, se retrage liniștit și adoarme …

Nimic nu este extraordinar, prea mult, prea …

Este ființare simplă, blândă, înțeleaptă! Este spațiul infinit, unde ființa vorbește despre iubire și abundență în bucata de pâine și lumina lumânării de pe masă!

Iar noi, suntem toți laolaltă … zâmbim înlăuntru și unul către altul …

 

Decembrie 1, 2017

La mulți ani românești!

Text susținut de prima mea pâinică făcută în/și acasă 🙂

 

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: