Căutare

Alice

Dă un sens vieții tale!

Categorie

Ce sunt?

Unde m-am găsit cu Dumnezeu

girlspaholfingspamoon

Se trezea, se uita în jur …

Vedea cum nu mai văzuse …

Se minuna, vedea ce mai văzuse înainte, nimic în formă nu se schimbase, dar știa că ceea ce vedea era NOU.

Oh, ce nou, ce măreț i se arăta totul …

Tot ce știa se aduna aici, tot ce simțea se condensa într-o singura stare, necunoscutul, din care totul se desface în cunoscut, în înțeles!

Zâmbi, de acum știa că ar fi putut să-și lase mintea să născocească povestea acestui moment iar și iar, să-l explice, să-i dea înțelesuri, tâlcuri, să vorbească despre el, să-l mărească răspândindu-l, doar că aici, nu este nevoie de nimic din toate acestea …

Adevărul nu se confirmă  pe sine, Lumina nu se luminează pentru a fi, Iubirea nu se explică pe sine, nu se arată/demonstrează …Toate sunt, TOTUL este și ESTE, este suficient pentru TOT!

 

Ce frumos trăia acum, căutase toată viața cu tot sufletul LIBERTATEA, aici, acum, ERA LIBERĂ în sfârșit. Simțea că acest punct este eternitate și că așa va fi de acum totul …

Cui putea mulțumi și mai ales cum? Era ca și cum ar fi putut materializa în vreun fel tot raiul din ea în forma simplă a unui mulțumesc. Cât de puțin îi păru acest cuvânt …

Purtând în toată ființa ei acest RAI își simți Creatorul, Viața, Mentorul, Calea, Bărbatul, Lumea … era forma ei nouă de a le spune Mulțumesc, Iubesc, Sunt!

Fragment din cartea Cufărul unei Femei

Mulțumiri din toată inima Mentorului meu Northern Deer Alexander

 

Cufărul unei femei – Călătoria ca ființare

33cb26c03d058b2a6070198d81637a1a (1)

Mașina era pregătită în fața cabanei. Era ușor obosită dar, se încuraja știind că drumul și călătoria erau întotdeauna pentru ea momente care îi trezeau sufletul într-un mod nou și intens. Astfel, își luă la revedere de la cei dragi, lăsă totul în urmă și porni. Așa cum se așteptase de la primii metri făcuți, magia începu să-și facă prezența, imaginile se derulau rapid una după alta, sunetul muzicii din casetofon parcă mișca pedala de accelerație, iar ea se contopea din ce în ce mai mult cu drumul.

Consuma kilometri de drum, trăiri, emoții, amintiri… Se afundase complet în călătorie și știind asta, zâmbea din când în când, căci ce poate fi mai provocator de cât să-ți simți sufletul treaz, viu, neobosit, însetat …

Pentru o clipă se contopi complet cu drumul, coborând atât de mult în ea, încât i se păru firesc să se întrebe «oare cine ține volanul acum?»  Niciun răspuns ce mintea l-ar fi putut recunoaște nu veni, în schimb, a știut că cert, ceva/cineva o ajută. Despre astfel de momente nu poți spune multe, ce cuvinte să alegi pentru a descrie irealul manifestat? Este acel moment în care ști fără să ști ce ști …și orice alt cuvânt în plus ar fura din magia momentului puțin câte puțin.

La un moment dat se hotărî să facă un efort să revină. Își struni voința și concentrarea la maxim și reveni, nu fără efort, în realitate.

Realiză că o durea îngrozitor capul, că oboseala începea să-și facă prezența dar, știa că nu se putea opri. Nu atunci, iși spunea «încă puțin, încă puțin te rog și apoi te vei odihni …».

De câte ori  își mai spusese asta? De multe ori, acum însă era altfel: era despre calea ei, despre ea devenită una cu drumul ei, cu visul ei, EA VIS și magia ce se țesea creând timpuri noi, spații noi, lumi noi …EA NOUĂ.

Se trezea primăvara afară iar înlăuntrul ei se trezea și ea odată cu primăvara!

2017 – la început de primăvară

Cufărul unei femei

aeafee108549758082fcb438ce9dd02f

Te întâlnesc în sfârșit …

Te aștept de atâta vreme și am simțit de prea multe ori cât de tare mi-ai lipsit.

Te privesc uneori cu mare uimire, descopăr mirată frumusețea ta, calmă, caldă și văd cum viața se deschide în fața ta, femeie minunată! Lumea își deschide cu emoție porțile pentru a te onora și a se bucura de energia ta, lumea abia așteaptă să te asculte, căci ce ești contează acum pentru tot acest prezent fizic și subtil, pământul și cerul te întâmpină și petrec pentru că ești …aici.

Pășești pământul cu grație, sub tălpile tale pădurea se trezește, dai viață freamătului cel mai profund și intens și pornești dansul … Este un dans al libertății, al eliberării și unității. Ești lacrimă în rugăciune până în marele înalt, limpezind orizonturi și aducând claritate, claritatea prin care totul se oglindește, se vede și se găsește pe sine … Ești transparența prin care lumea se oglindește.

Feminitatea ta trezește un Yang ce va onora această înâlnire în sacru. Ești pasiunea care topește totul, ești curgerea în care povestea se transformă dar nu se termină nicicând. Împletești în tine dualități și le unești într-un tot măreț, grandios iar apoi ești, rămâi…LINIȘTE.

Fragment din cartea Cufărul unei femei – februarie 2017

 

 

Universuri într-o îmbrățișare

cute-couple-hug-black-and-white-wallpaper1

Se pregătea să plece. A câta oară? Nu mai conta, călătoria devenise casa ei  …dar, acum era altfel, simțea că este foarte mult pentru ea acest drum și aceasta o trezea și o înduioșa profund.

Emoțiile se rostogoleau în ea în timp ce privea orașul cum dispărea încet, încet …

Totul se deschidea înainte, lumina soarelui devenise mai intensă, cerul mai aproape iar șoseaua o întâmpina binevoitor; nu a înțeles cum a trecut timpul, unde au fugit kilometrii de drum, cum poate o mașină să zboare, lăsa în urmă câmpii, poduri, localități, oameni, ca pe niște fotografii pe care le atingea cu privirea ei pentru o secundă, o emoție și gata …

Într-un moment anume inima începu să-i bată mai tare și  înțelese că a ajuns. Cum poți oare să fii în fiecare gest ceea ce simți?  Știa că în brațele lui îi va fi mai ușor să potolească în ea curcubeul nebun de emoții, ce-și făcea de cap nestingherit, dar până atunci, nu-i rămânea decât să respire, profund, intens, repetat …

Norocul ei că timpul este conștiincios și își făcu treaba, astfel că o așeză pe neclipite în brațele lui, și se retrase discret … Cumva, într-un mod neștiut de ea ca pământeană, timpul se opri sau dispăru, iar în absența sa lumea arăta altfel.

Pășea prin lume dar o privea din afară, era în afara naturii dar o știa înlăuntrul său, vorbea limba nopții, a frunzelor și a vântului, era atâta viață și întâmplare în ea, universuri ce se deschideau cu fiecare pas, atingere, respirație sau sărut împărțite, luate, date, furate, dorite sau întâmplate …

Cunoscutul îi deveni străin, iar misterul un firesc, o curgere continuă … și nicicând lumea nu i se păru mai frumoasă și mai primitoare.

Păstrează încă cu ea un moment, o imagine, un loc, o emoție, un gust, un zâmbet, o noapte, o poveste, o dimineață, o întâmplare, toate înghesuindu-se să fie parte din această îmbrățișare de necuprins, tălmăcit sau descris.

 

Dedicată lui!

 

Nu mai trăiesc eu ci Iubirea în mine!

large

De când mă țin minte am fost frământată de gândul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreață și gingașă în persoana mamei mele, așa că pot spune că m-am născut în dragoste și am fost însoțită de dragoste.

A nu mai fi iubită pentru mine înseamna a nu mai exista. În copilărie, când făceam vreo răutate, mama mă împingea un pic cu mâna și imi spunea *du-te de la mine, nu te mai iubesc!*. Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil. Atunci începea să-mi tremure buza și rămâneam blocată în fața mamei, cu mâinile în jos, cu pumnii strânși, până când imi făcea semn să vin și mă lua în brațe. Atunci izbucneam în plâns. Și plângea și ea. Simțeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat și mă întorceam la viață prin mărturisirea iubirii ei.

Dragostea pe care o revarsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevarata lui lumina. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător în duh, trebuie să știe că aceasta înseamnă să iubești.

Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, în propriul trup, în propria răsuflare, încât cel iubit dintr-odată ți se descoperă, în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.

Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. Aceasta este starea din care Apostolul Pavel a putut să zică: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine!

Nu mai trăiesc eu ci Iubirea în mine!

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: