Căutare

Alice

Dă un sens vieții tale!

Categorie

POVEȘTI înțelepte

Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele …
Mihai Eminescu

Povești înțelepte. Realitate vs Iluzie

 

forced perspective photography of cars running on road below smartphone
Fotografie de Matheus Bertelli pe Pexels.com

Era odată un băiat, a cărui familie era foarte bogată. Într-o zi, tatăl său la dus într-o călătorie în țară, unde dorea să îi arate, cât de sărac trăiesc oamenii. Așa că au ajuns într-o fermă a unei familii foarte sărace, așa cum o considera el. Au petrecut acolo câteva zile. La întoarcere, tatăl la întrebat pe fiul său, cum i s-a părut călătoria.

„Oh, a fost grozav, tată” – a răspuns băiatul. „Ai văzut cum trăiesc oamenii săraci?” „Da, am văzut” – a răspuns băiatul. Tatăl l-a rugat pe fiu să-i spună mai multe despre impresiile sale din călătoria lor.

„Ei bine, noi avem doar un câine, și ei au patru. În grădina noastră există o piscină, în timp ce ei au un râu care nu are sfârșit. Avem lanterne scumpe, dar ei au stele peste capul lor noaptea. Avem doar o mică bucată de pământ, în timp ce ei au câmpurile nesfârșite. Cumpărăm mâncare, dar ei o cresc. Avem un gard mare pentru protecția proprietății noastre dar ei nu au nevoie de ea, deoarece prietenii îi protejează. ”

Tatăl a fost uimit. Nu putea să spună nimic.

Apoi băiatul a adăugat: „Mulțumesc, tată, pentru că m-ai lăsat să văd cât de săraci suntem.”

Această poveste arată că bogăția adevărată, precum și fericirea nu sunt măsurate de lucrurile materiale. Dragostea, prietenia și libertatea sunt mult mai valoroase.

Cu dragoste,

Alice❤️

Articol reprezentativ

Despre lucrurile cu adevărat importante …

cheerful close up coffee cup
Photo by Pixabay on Pexels.com

Uneori am impresia că nimic important nu se mai întâmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sunt consdiderate importante.

Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.

Cum arată un lucru important? Nicidecum. Pentru cineva este important că plouă, pentru altcineva că nu plouă. Pentru cineva este important că se căsătorește, pentru altcineva că se desparte. Dar ce este cu adevărat important? și ce face ca ceva să fie important?

Continuă lectura „Despre lucrurile cu adevărat importante …”

Cine a inventat Mîna-pieptene

 

female-body-language-hair-flickÎncă din copilărie, femeile îmi păreau niște personaje de poveste: vocea lor, felul cum râdeau, părul lung și faptul că miroseau a parfum mă făceau să simt un tremur de îndată ce le vedeam. Erau niște făpturi atât de frumoase, încât mă temeam să le ating. Atunci când mă luau în brațe, așa cum se iau copiii, eu niciodată nu le îmbrățișam, stăteam cu mâinile țepene și nările pline de parfumul lor, temându-mă că, dacă le voi atinge, ele se vor speria și vor fugi. Simt și acum mirosul de ruj de pe buzele lor care îmi vorbeau aproape de față, întrebându-ma de ce sunt atât de serios.

E lesne de înțeles de ce femeile sunt asemănate cu păsările, stele, florile sau focul, alteori cu nisipul, cu mierea sau laptele, cu apa, cu soarele, cu noaptea, cu frigul, cu șarpele, cu lovitura de cuțit, cu liniștea, cu untdelemnul, cu dimineața, cu moartea și viața. Cele mai puternice trăiri, tot ce este mai bun, dar și ce este mai rău în această lume, se leagă de femei. Iubirea (de femei) ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia, zice Solomon. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.

Deoarece femeile erau niște personaje din poveste, era normal ca ele să nu fie oameni. E bine asta sau nu, timpul o va arăta. Femeile nu erau oameni, pentru că niciun om nu poate pune degetele nu știu cum în formă de pieptene când îți mângâie capul. Îți trec mâna prin păr, Mîna-pieptene, și tu nu mai vrei nimic: nu vrei să te joci, nu vrei să călărești, nici măcar la vânătoare nu mai vrei.

Mîna-pieptene a fost inventată de o femeie tânără pe nume Clara, secretara de la Secția Raională de Cultură din Călărași, care, venind odată pe la noi, m-a luat în poala ei și mi-a zburlit părul cu Mîna-pieptene.

Autor: Savatie Baștovoi

Mulțumesc pentru acest text imens!

Cu dragoste,

Alice❤

De mână cu Dumnezeu

shutterstock_28

Într-o seară, un tânăr, se apropie de Maestru, şi-l întrebă:

Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu?

Maestrul, surâzând îi spuse: într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem, şi l-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu pedalând.

După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa schimbăm locurile. Am fost de acord, şi din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi.

Dumnezeu dădea vieţii mele fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat când am inversat locurile?

Când conduceam eu, cunoşteam pe de rost strada, curbele, suişurile, coborâşurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte.

Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, el îmi zicea: pedalează! Pedalează!

Când deveneam îngrijorat, îl întrebam: Doamne, unde mă duci? Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea.

Deodată, nu ştiu cum, am început să mă încred. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură, şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi dintr-o dată, mă linişteam.

M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis: Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele. Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum, şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.

La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar el cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să încline bicicleta când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşate. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum.

Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice: Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

 

Mulțumesc drag cititor 🙂

Alice

Află, crede, urmează!

egal

A fost cândva un fermier, care mergând prin pădure a găsit un ou. Nu știa cui îi aparține, dar decise să-l ia acasă și l-a pus în cuibul unei găini.

La scurt timp s-a născut din oul respectiv un vultur, ce a fost crescut de găini. Pe măsură ce el creștea, avea instinctul să zboare.

Mai întâlnea și alte păsări asemenea lui și le vedea cum zburau libere deasupra peisajelor superbe, asa că a mers la familia lui și le-a spus că el vrea și poate să zboare.

Gainile au ras:
– Uită-te la tine! Ești o găină. Ai văzut tu pe cineva din familia noastră să zboare? Nu. Pentru că noi nu putem. Așa că liniștește-te cu visele astea prostești. Nu poți zbura. Nu există așa ceva.

Vulturul nu a crezut, așa că a încercat să zboare. A căzut. A mai încercat o dată. A căzut din nou. Apoi a spus:

– Da, au dreptate, nu pot sa zbor.

Într-o zi a văzut o pasăre mare, minunată, ce zbura deasupra lui. Foarte impresionat a întrebat ce este? I s-a răspuns: este un vultur, regele păsărilor. El aparține cerului, noi pământului, noi suntem găini …

Au trecut zile, luni, ani …

Vulturul a trăit și a murit precum o găină, căci astfel fusese învățat.

Oare cum ar fi fost viața sa, dacă ar fi trăit-o fiind cine era cu adevărat?

Fusese născut să-și deschidă larg aripile și să cucerească întinderea vastă a cerului.

Să fie LIBER, acesta era scopul său!

Nu este o întâmplare că citești sau privești acest material. Sufletul tău știe …

Adu în tine această poveste, las-o să-ți șoptească adevărul și nu mai amâna să-l urmezi.

Nu este timp, nu mâine, nu peste o săptămână … Acum!

Cu toată dragostea!

 

POVESTIRE ȘAMANICĂ IV

journey-720x321

Când călătorii, obosiți, ajunseră la destinație, mijea deja de ziuă. Călătoriseră toată noaptea, dar nu fusese deloc plictisitor. Altai Kam spusese povești și basme.  Deși, de obicei basmele se spun copiilor, tinerii bărbați nu reacționaseră la auzul lor, ci, din contra, se arătaseră interesați, iar Fishbone înțelese că basmele acestea conțineau o înțelepciune străveche. Toți le ascultau cu atenție încercând să le absoarbă înțelesul cel mai profund.

În timp ce bătrânul șaman rostea ultima frază, ajunseră la cort. Făcură focul și Altai Kam îl chemă pe Fishbone deoparte să îi spună ceva.

“Uite, ia asta” îi dădu un pachet.

Fishbone luă bucuros pachetul și îl desfăcu după ce ceru voie bătrânului din priviri. În mână ținea o uniformă șamanică.

“Poart-o” îi zise Altai Kam, “e a ta de-acum încolo. E darul meu pentru tine”.

Fishbone îmbrăcă uniforma șamanică direct pe pielea goală. Pe uniformă se găseau diferite obiecte metalice care scoteau sunete în timp ce se loveau unele de altele. Erau panglici, cozi de animale, pene de păsări, amestecându-se unele cu altele. Simți pe corp o adiere blândă și călduță, mângâindu-l ușor.

“Ascultă cu atenție, Fishbone. O să îți explic ce porți, ceea ce te va ajuta în timpul kamlanie. Aceștia…” șamanul îi scutură mâinile lui Fishbone și clopoțeii sunară cristalin “clopoțeii ăștia sunt protecția față de spiritele rele. Iar acestea sunt Koltuk Maniak” spuse el, arătându-i panglicile din cinci culori diferite prinse printre clopoței, “acestea sunt aripile tale, cu ajutorul lor vei zbura. Iar aici ai…” îl întoarse cu spatele “…toate fiicele lui Ulgen. În acest fel îți va fi mai ușor să comunici cu ele”.

Sanas, tăcut, observa dintr-un colț cum era făcută uniforma șamanică.  Pe spate erau cusute nouă păpușele din pene de bufniță și ceva asemănător cu niște scoici mici. Aceste păpuși le reprezentau pe fiicele lui Ulgen.  Sub ele atârnau opt clopoței.

“ Clopoței de pe spate sunt scutul tău. Mai jos sunt arcul și săgețile tale, darul de la Ulgen”.

“Și asta de aici ce e?” nu se putu abține Sanas să întrebe, arătând spre două simboluri din metal și altele mai mici și multe, cusute pe umeri și de-a lungul spatelui uniformei. Continuă lectura „POVESTIRE ȘAMANICĂ IV”

Povestire Șamanică II

c7791e21a0242b73e996debda105728f

A fost odată ca niciodată un moment în care am plecat într-o lungă drumeție prin Taiga (pădurea virgină siberiană) cu papucii de zăpadă și m-am rătăcit. Mergeam de foarte mult timp și, într-un sfârșit, am obosit foarte tare. Dar, chiar în acel moment, am văzut o pată din care am văzut un foc și fum urcând spre cer. Era foarte frig și am decis să mă îndrept către Yurta de unde ieșea fumul. Se întuneca deja. Am ajuns la Yurta și acolo a apărut un șaman care mi-a spus:

  • Sunt Altai Kam, te aștept de mult timp. Și astăzi spiritul – Stăpânul Taigalei – te-a adus la mine pentru că ție trebuie să îți transfer puterea mea șamanică și cunoașterea.

Ultima oară când auzisem despre cunoașterea șamanică, dar nu avusesem realmente niciun contact cu ea. Șamanismul este un studiu viu, comparativ cu diferitele religii în care studiul sinelui a avut loc și a fost documentat cu mii de ani în urmă, iar acum se transmite doar prin cărți și scripturi. Șamanul însuși comunică cu spiritele și primește tot timpul direct de la ele cunoaștere nouă și înțelepciune interioară. De aceea șamanul este el însuși un studiu viu.

În acel moment nu știam despre destinul care mă aștepta. Altai Kam a început să mă învețe șamanism și Kamlanie. În timpul Kamlanie (călătorie șamanică) am coborât pe rădăcinile copacului cosmic în lumea de jos. Acolo m-am trezit stând într-o barcă care călătorea pe un râu. În barcă nu existau deloc rame, râul era foarte întunecat și mi se părea că apa gemea și plângea. Alături de mine, în barca, stătea un om cam la 50 de ani, foarte înalt, cu ochi negri. Avea o privire concentrată, serioasă, o barbă neagră mare și o mustață uriașă care se întindea până în spatele urechilor. Continuă lectura „Povestire Șamanică II”

Povestire șamanică

slideshow_2

Tânărul ucenic stătea în interiorul cortului. Locuia acolo de ceva timp cu Altai Kam, bătrânul șaman. În afara cortului bătea vântul. Încet încet începea să-l cuprindă un sentiment de mâhnire; începu să-și amintească casa, rudele, „viață ușoară” de oraș de dinainte. Șamanul, poate pentru că și-a dat seama de starea lui sau poate pentru că simțea aceeași mâhnire, începu să cânte un cântec liric. Nu și-ar fi putut imagina că bătrânul șaman putea să cânte atât de bine. Din cauza cântecului, dorul lui de casă și tristețea lui crescură atât de mult încât, fără să vrea, începu să plângă.

Asta s-a întâmplat, spuse bătrânul după ce termină cântecul, pentru că ai realizat cum te „omoară” totul. Ideea ta cu privire la cine ești, legată de trecut, atașamente și de toate amintirile. Te-ai topit complet în interiorul acestor amintiri, te-ai identificat complet cu ele și te-au absorbit total!

Da, m-am cufundat cu totul în emoția cântecului, începu el să se scuze. Continuă lectura „Povestire șamanică”

Regele înțelept

 

Wat Phra Kaew ,Bangkok,  Thailand

Odată, în îndepărtatul oraș Wirani, guverna un rege deopotrivă puternic și înțelept. Era temut pentru puterea sa și iubit pentru a sa înțelepciune.
Chiar în mijlocul orașului era o fântână din a cărei apa rece și limpede beau toți localnicii, chiar și regele și curtenii săi, întrucât nu exista nici o altă fântână pe acel meleag.
Într-o noapte, când toți dormeau duși, o vrăjitoare a intrat în oraș și a presărat câteva picături dintr-o licoare ciudată în fântână, după care a zis, „De acum înainte, oricine va bea din aceasta apă va înnebuni.”
A doua zi dimineața, toți localnicii cu excepția regelui și marelui sau sfetnic, au gustat din apa fântânii și au înnebunit, exact așa cum prevestise vrăjitoarea.
Pe toată durata acelei zile, oamenii de pe străzile înguste și din piețele aglomerate nu au făcut altceva decât să își șoptească unul celuilalt, „Regele este nebun. Regele nostru și înaltul său sfătuitor și-au pierdut mințile. Desigur, nu ne putem lăsa conduși de un rege nebun. Trebuie să-l detronăm!”
În aceeași seară, regele a poruncit să-i se umple un pocal din aur cu apa din fântână. După ce i-a fost adus, a sorbit adânc din el, și i-a dat și marelui său sfetnic să bea.
O mare bucurie a cuprins atunci îndepărtatul oraș Wirani, căci regele și sfătuitorul său iși recăpătaseră, pe neașteptate, rațiunea!

Kahlil Gibran

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: