Căutare

Alice

Dă un sens vieții tale!

Cufărul unei femei

Pașii căutării de sine m-au dus deunăzi într-un loc ce mă chema de ceva vreme. Era un sentiment de incompletitudine ce mă urmărea, mă chinuia și în același timp parcă îmi pregătea ceva. Așteptam în fiecare zi să aud chemarea unei cărări îndepărtate, ce-mi trimitea dorul regăsirii. Urmându-mi inima, am luat-o ușor, ușor, iar pașii m-au dus într-un colțișor, unde am descoperit un cufăr prăfuit aflat în tăcere. L-am privit cu uimire, curioasă și timidă, iar apoi, am îndrăznit să-l deschid. Odată ce capacul a căzut povestea m-a învăluit și de atunci mă tot poartă … Continuă lectura „Cufărul unei femei”

Stresul nu este în cap; este în sistemul nostru nervos

woman in stress

Ți s-a spus vreodată când erai stresat/ă să te oprești din îngrijorare și să te relaxezi? Că totul e în capul tău? Ar fi frumos dacă ar fi atât de simplu. Dar nu este.

Studiile psihologice arată că memoria de răspuns la stres trăiește în sistemul nervos. Luați, de exemplu, expunerea la un eveniment stresant. Unul în care te-ai simțit neajutorat, fără speranță și fără control. În acest caz, este implicat sistemul nervos autonom (ANS).

Aceasta este partea sistemului nervos responsabil pentru controlul acțiunilor corporale inconștiente precum respirația. Pentru a fi mai specific, este latura simpatică (lupta sau „zbor”, fugă) a sistemului nervos automat care a „lucrat” în timp ce ai fost tensionat/ă. În plus, axa hipotalamo-pituitar-suprarenală a miezului miocardic a început să se activeze, un semnal de la hipotalamus trimite un mesaj hormonal către glanda pituitară, care stimulează glandele suprarenale.

Pentru a activa această luptă sau fugă, hormonii de stres precum cortizolul și adrenalina sunt eliberați din glandele suprarenale. Ele ajuta corpul nostru sa se mobilizeze brusc pentru a părăsi pericolul. Potrivit lui Peter A. Levine, expert în traume în domeniul psihoterapiei, trauma survine atunci când acest proces biologic este copleșitor și o persoană nu este în măsură să elibereze și să proceseze evenimentul stresant. Este posibil să se evite un răspuns traumatic prin descărcarea energiei generate. De exemplu, tremuratul, plânsul și strigătele pot permite individului să proceseze fizic stresul.

Cu toate acestea, dacă răspunsul la stres nu este prelucrat, acesta rămâne în țesuturile corpului. Atunci când apare un eveniment stresant ulterior, care nu prezintă o amenințare gravă, memoria traumatică este rechemată. Se eliberează o cantitate mare de hormoni de stres. Sângele se strecoară la extremități, pupilele se dilată, crește tonusul muscular prezentând tensiune, rata de respirație crește, bătăile inimii devin mai rapide și apare transpirația. Prin urmare, sistemul nervos răspunde ca și cum acest mic incident este amenințător pentru viață.

Acest răspuns biologic este în mod clar dincolo de capacitatea de a controla rațional. Nu vă puteți gândi să ieșiți din el. Stresul cronic conduce la disociere sau imobilitate, o stare de încărcare simpatică și eliberare hormonală, care este dăunătoare pentru sănătate. Nu este posibil să fim în stare primitivă de luptă sau zbor și să gândim rațional și critic.

Levine elaborează: „Întrebarea este: cum pot oamenii să se desprindă de imobilitate? Continuă lectura „Stresul nu este în cap; este în sistemul nostru nervos”

Academia de Feminitate

1

2.jpg

Află, crede, urmează!

egal

A fost cândva un fermier, care mergând prin pădure a găsit un ou. Nu știa cui îi aparține, dar decise să-l ia acasă și l-a pus în cuibul unei găini.

La scurt timp s-a născut din oul respectiv un vultur, ce a fost crescut de găini. Pe măsură ce el creștea, avea instinctul să zboare.

Mai întâlnea și alte păsări asemenea lui și le vedea cum zburau libere deasupra peisajelor superbe, asa că a mers la familia lui și le-a spus că el vrea și poate să zboare.

Gainile au ras:
– Uită-te la tine! Ești o găină. Ai văzut tu pe cineva din familia noastră să zboare? Nu. Pentru că noi nu putem. Așa că liniștește-te cu visele astea prostești. Nu poți zbura. Nu există așa ceva.

Vulturul nu a crezut, așa că a încercat să zboare. A căzut. A mai încercat o dată. A căzut din nou. Apoi a spus:

– Da, au dreptate, nu pot sa zbor.

Într-o zi a văzut o pasăre mare, minunată, ce zbura deasupra lui. Foarte impresionat a întrebat ce este? I s-a răspuns: este un vultur, regele păsărilor. El aparține cerului, noi pământului, noi suntem găini …

Au trecut zile, luni, ani …

Vulturul a trăit și a murit precum o găină, căci astfel fusese învățat.

Oare cum ar fi fost viața sa, dacă ar fi trăit-o fiind cine era cu adevărat?

Fusese născut să-și deschidă larg aripile și să cucerească întinderea vastă a cerului.

Să fie LIBER, acesta era scopul său!

Nu este o întâmplare că citești sau privești acest material. Sufletul tău știe …

Adu în tine această poveste, las-o să-ți șoptească adevărul și nu mai amâna să-l urmezi.

Nu este timp, nu mâine, nu peste o săptămână … Acum!

Cu toată dragostea!

 

Poveste despre ființă, dor și acasă …

painica 1 decembrie

A început decembrie, a început iarna, a început să se trezească un pic sufletul străvechi …

Ni se întâmplă o atingere ușoară a unui spațiu sacru, bătrân, foarte adânc din noi …

Realizez că mă cheamă satul liniștit și profund, tradițiile vii și adevărate, bunica, patos de dăruire și smerenie …

Mă simt atât de acasă în acest decor … aici, unde ziua este mare cât lumina, noaptea este adevărată și adâncă iar omul mulțumește și sfințește naturii primirea.

Aici, când sufletul râde, peste văi iese soarele să-i răspundă, iar când sufletul plânge, cerul toarnă cu găleata; când tinerii își celebrează unirea, miroase a cozonac în toate cocătoarele din sat iar când vreun suflet se decide să-și încheie călătoria, se retrage liniștit și adoarme …

Nimic nu este extraordinar, prea mult, prea …

Este ființare simplă, blândă, înțeleaptă! Este spațiul infinit, unde ființa vorbește despre iubire și abundență în bucata de pâine și lumina lumânării de pe masă!

Iar noi, suntem toți laolaltă … zâmbim înlăuntru și unul către altul …

 

Decembrie 1, 2017

La mulți ani românești!

Text susținut de prima mea pâinică făcută în/și acasă 🙂

 

Durerea ca Miracol

Tears

Cea mai grea este durerea pe care nu o înțelegi. Mocnește undeva înlăuntrul tău, o simți în adâncul tău dar, încă nu-ți vorbește. Apoi, dacă o lași să existe, dacă cumva nu o dai la o parte, nu o respingi cu brutalitate forțându-te să te convingi de inexistența ei sau de non sensul ei, dacă pentru o clipă, o lași, ca și cum ai chema-o, și te uiți în ochii ei, spunându-i că nu ți-e teamă de ea, ca nu vrei să o alungi, ci să o descoperi, atunci ea ….. îți va răspunde, ți se va arăta și îți va vorbi despre ea, de unde vine și despre ce povestește.

Uneori cu ea de mână , poți trăi, simți multe, experiențe noi, ce numai ea ți le poate șopti, descifra, în care numai ea te poate purta.

Primul lucru pe care durerea mi l-a spus când m-am decis să nu-i mai întorc spatele ci să o primesc, să mă uit la ea ca la o prietenă dragă și să nu o mai alung în pribegie, ori de câte ori apărea pe la mine, a fost că poate a fi atât de bună și darnică, că vine cu brațele pline de daruri înțelepte dar mai ales că fugind …… pierzi.

Astfel, am prins curaj să mă uit cu o curiozitate de copil la ea,  la tot ce nu înțeleg, la tot ce ma face să fug sau să resping, poate cine știe, și de data aceasta, ce mi se va descoperi va fi la fel: neștiut/nou, imens ca trăire, vast ca experiență, într-un cuvânt MIRACOL!

Există oameni fără întrebări?

1781283.93_783x01

Începem cu un de ce și continuăm  să întrebăm, căutând și căutând, iar și iar …

Ne întrebăm pentru încă nu știm. Timpul se scurge și noi încă întrebăm iar aceasta mă impinge să spun că nu am găsit încă. Oare întrebând încă certificăm neștiința din noi sau încă nu ne știm?

Iar dacă viața este despre vreau să știu și eu mă găsesc căutând iar și iar, când am încetat să mai fiu?

Am auzit cândva că starea lui încă nu știu deschide, în timp ce știu limitează.

Întreabă-te! Oprește-te! Fii!

Pentru mine căutarea m-a purtat cum nu m-au purtat multe. Întrebarea mi-a fost căutarea, iar căutarea mi-a devenit cale.

Sunt!

Ești?

Unde m-am găsit cu Dumnezeu

girlspaholfingspamoon

Se trezea, se uita în jur …

Vedea cum nu mai văzuse …

Se minuna, vedea ce mai văzuse înainte, nimic în formă nu se schimbase, dar știa că ceea ce vedea era NOU.

Oh, ce nou, ce măreț i se arăta totul …

Tot ce știa se aduna aici, tot ce simțea se condensa într-o singura stare, necunoscutul, din care totul se desface în cunoscut, în înțeles!

Zâmbi, de acum știa că ar fi putut să-și lase mintea să născocească povestea acestui moment iar și iar, să-l explice, să-i dea înțelesuri, tâlcuri, să vorbească despre el, să-l mărească răspândindu-l, doar că aici, nu este nevoie de nimic din toate acestea …

Adevărul nu se confirmă  pe sine, Lumina nu se luminează pentru a fi, Iubirea nu se explică pe sine, nu se arată/demonstrează …Toate sunt, TOTUL este și ESTE, este suficient pentru TOT!

 

Ce frumos trăia acum, căutase toată viața cu tot sufletul LIBERTATEA, aici, acum, ERA LIBERĂ în sfârșit. Simțea că acest punct este eternitate și că așa va fi de acum totul …

Cui putea mulțumi și mai ales cum? Era ca și cum ar fi putut materializa în vreun fel tot raiul din ea în forma simplă a unui mulțumesc. Cât de puțin îi păru acest cuvânt …

Purtând în toată ființa ei acest RAI își simți Creatorul, Viața, Mentorul, Calea, Bărbatul, Lumea … era forma ei nouă de a le spune Mulțumesc, Iubesc, Sunt!

Fragment din cartea Cufărul unei Femei

Mulțumiri din toată inima Mentorului meu Northern Deer Alexander

 

Cufărul unei femei – Călătoria ca ființare

33cb26c03d058b2a6070198d81637a1a (1)

Mașina era pregătită în fața cabanei. Era ușor obosită dar, se încuraja știind că drumul și călătoria erau întotdeauna pentru ea momente care îi trezeau sufletul într-un mod nou și intens. Astfel, își luă la revedere de la cei dragi, lăsă totul în urmă și porni. Așa cum se așteptase de la primii metri făcuți, magia începu să-și facă prezența, imaginile se derulau rapid una după alta, sunetul muzicii din casetofon parcă mișca pedala de accelerație, iar ea se contopea din ce în ce mai mult cu drumul.

Consuma kilometri de drum, trăiri, emoții, amintiri… Se afundase complet în călătorie și știind asta, zâmbea din când în când, căci ce poate fi mai provocator de cât să-ți simți sufletul treaz, viu, neobosit, însetat …

Pentru o clipă se contopi complet cu drumul, coborând atât de mult în ea, încât i se păru firesc să se întrebe «oare cine ține volanul acum?»  Niciun răspuns ce mintea l-ar fi putut recunoaște nu veni, în schimb, a știut că cert, ceva/cineva o ajută. Despre astfel de momente nu poți spune multe, ce cuvinte să alegi pentru a descrie irealul manifestat? Este acel moment în care ști fără să ști ce ști …și orice alt cuvânt în plus ar fura din magia momentului puțin câte puțin.

La un moment dat se hotărî să facă un efort să revină. Își struni voința și concentrarea la maxim și reveni, nu fără efort, în realitate.

Realiză că o durea îngrozitor capul, că oboseala începea să-și facă prezența dar, știa că nu se putea opri. Nu atunci, iși spunea «încă puțin, încă puțin te rog și apoi te vei odihni …».

De câte ori  își mai spusese asta? De multe ori, acum însă era altfel: era despre calea ei, despre ea devenită una cu drumul ei, cu visul ei, EA VIS și magia ce se țesea creând timpuri noi, spații noi, lumi noi …EA NOUĂ.

Se trezea primăvara afară iar înlăuntrul ei se trezea și ea odată cu primăvara!

2017 – la început de primăvară

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: